Dincolo de etichete: vindecarea relațiilor prin conştientizare, compasiune şi integrare

Tot mai des aud oameni spunând: „el este narcisist”, „ea e anxioasă”, „el este evitant”, „ea e codependentă” și toate acele etichete care dau impresia că ne oferă certitudini, niște ancore de care să ne agățăm și să ne liniștim puțin în marea de emoții care clocotește în noi atunci când suntem îndrăgostiți și nu știm ce să facem cu lipsa celuilalt sau cu prea multul lui. Acest „prea mult” apare în cazul în care unul dintre parteneri are caracteristici de evitant.



Preferabil este să evităm aruncarea cu ușurință a diagnosticelor când vine vorba de relaționare pentru că, de fapt, la baza multor simptome pe care am ajuns să le numim tulburări stă lipsa iubirii.



Mulți nu au învățat ce înseamnă iubirea, nici cum să o ofere, nici cum să o primească, nici măcar să se iubească pe sine. Și, dacă nu se iubesc pe ei înșiși, cum ar putea iubi pe altcineva?



Cum bine și frumos ne îndemna Iisus… îi vom iubi pe ceilalți ca pe noi înșine, mai exact, în cazul unora, deloc sau într-un mod denaturat. Ca să citez o pacientă: „G, dar noi chiar îi iubim pe ceilalți ca pe noi înșine: deloc!”



Cei crescuți în familii abuzive sau neglijente ajung adesea adulți care nu se iubesc. Copii fiind, au înregistrat că abandonul sau violența sigur se întâmplă pentru că e ceva greșit la ei, nu că cei care ar fi trebuit să îi iubească nu au știut și nu au putut pentru că nici ei nu au gustat-o. Astfel se inscripționează și se perpetuează în sistem neiubirea.



Un copil care crește abuzat sau neglijat verbal, fizic sau emoțional, care nu înțelege că membrii familiei nu au știut să iubească, ci a internalizat sentimentul că el e rău sau e ceva greșit la el va intra în relații cu oameni care îi vor îndeplini acest film. Dacă povestea din spate este că el e rău/greșit/lipsit de valoare și că celorlați nu le pasă de el, oamenii îi vor demonstra asta în diferite moduri.



Chiar dacă el, mânat de o foame de iubire, se comportă ca people pleaser, codependent, salvator sau narcisist pentru a compensa sentimentul de lipsă de valoare personală și a-și demonstra sieși și altora că e totuși iubibil, că existența sa e validă, va întâlni oameni care îi vor susține și întări prin diverse comportamente acest virus cognitiv inconștient și anume că el nu contează, nu e important, nu este iubit.



Tulburările de personalitate se dezvoltă ca urmare a mecanismelor de protecție, care devin un mod de a fi. Aceste dezvoltări dizarmonice ale structurii psihice sunt conturate și se dezvoltă din copilărie.



Într-un moment de conștiență de sine, o pacientă care urmărea videoclipuri despre diverse tipologii de bărbați cu care intra în relații și despre tulburările acestora de personalitate, a exclamat șocată: „G, narcisistul sunt eu, evitantul sunt eu, anxiosul sunt eu, codependentul sunt eu!” Am putea, altfel, recunoaște un aspect în altcineva, dacă nu ar fi și în noi?



Dacă ne analizăm bine, vom observa diverse mecanisme de apărare prin care încercăm să facem față durerii pentru că, atunci când eram mici a fost probabil prea multă, prea intensă și n-am știut cum să o gestionăm. Am simțit că ne-am dezintegra dacă ar trebui să trecem prin ea și atunci ne-am disociat și ne-am creat moduri disfuncționale, dizarmonice de a fi și de a interacționa, care ne ține la distanță de ceilalți. Viața ne aduce însă diverse experiențe ca să ieșim de acolo, ca să evoluăm, ca să înțelegem că nu toți oamenii ne vor răni și nu chiar toți sunt așa cum am văzut noi în copilărie.



Familia unui copil e pentru el întreaga lume, iar dacă aceasta a fost violentă sau nepăsătoare el va pleca în viață cu percepția că toată lumea este astfel.



În cazul ăsta, trebuie lucrat la acest gând șerpesc, sabotor, care vine și otrăvește relațiile din culisele psihicului. Pe scena vieții, se va manifesta prin rolul în care îi vom pune pe cei din viața noastră. Unii, mai inconștienți, îl vor juca, alții mai conștienți, realizând că intră în această identificare proiectivă, sar din rol, că nu vor să-l ducă, pentru că este o povară. Proiecția funcționează ca magia și îl face pe celălalt să manifeste un comportament anume, astfel încât cel care proiectează și are acest film în inconștient să poată vedea prin acest „actor”, oglindită în concret, dinamica lui intrapsihică. Toate acestea pentru a deveni conștient de ce poartă în sine sau, mai degrabă, de ce energie îl poartă prin anumite situații mai puțin plăcute.



Nici proiecția nu se duce la întâmplare. De regulă, cel pe care se proiectează are și el de lucrat acel aspect și este ajutat astfel să se vadă mai clar tot în scopul conștientizării, al integrării Umbrei și al vindecării.



Soluția, deci, nu este să ne punem etichete unii altora și să purtăm mai departe războiul sădit în noi din copilărie.



În fiecare bărbat există acea versiune care ar vrea să o facă fericită pe iubita lui, să o facă mândră, să o vadă zâmbind.



În fiecare femeie există o mamă, o prietenă si o susținătoare, o versiune care l-ar iubi pe de-a-ntregul și cu adevărat doar că ceea ce lipsește oamenilor este limbajul potrivit pentru a ajunge unul la celălalt, la aceste versiuni bune, cele mai bune ale fiecăruia.



Pe lângă curaj și… curiozitate, măcar, când nu există compasiune, ne trebuie un limbaj de comunicare cu ajutorul căruia să trezim această parte din celălat, dar ce facem noi adesea este să vorbim din rana noastră. Când simțim că celuilalt nu-i pasă de noi, împroșcăm din durere cu venin, îl aruncăm pe celălalt, îi reproșăm, îl criticăm și îl facem să se simtă mic și insignifiant, invalidându-i astfel existența poate chiar din dorința de a-l face să simtă ce simțim noi și să nu ne mai facă să ne simțim așa prin neiubirea sa. Doar că, de cele mai multe ori, el nu înțelege asta și la rândul lui se va apăra de noi prin tăcere sau prin a arunca înapoi aceleași cuvinte otrăvite.



Soluția este să ne educăm unii pe alții acolo unde vedem că avem niște lipsuri pentru că nu e vina noastră că suntem așa cum suntem, purtători de tulburări și mama lor de diagnostice! Da, cineva ar putea spune „acum suntem adulți, suntem conștienți și ar trebui să știm mai bine, să ne comportăm mai bine.” Așa este, doar că acest ‘ar trebui’ este la nivel conștient, ori, foarte multe comportamente, vorbe ale noastre vin dintr-un strat mai profund al psihicului și, de multe ori, ne joacă feste. Mai ales dacă le ținem în umbră și nu integrăm aceste aspecte, ele ne iau în posesie și ne ghidonează, sfârșind prin a ne simți vinovați că am fost răi cu ceilalți doar pentru că am acționat pe pilot automat și am reacționat poate mai intens decât ar fi cerut situația. Asta facem când avem un munte de durere acumulat în spatele unui trigger. Și atunci e bine să-i spunem celuilalt: „vezi că acum mă doare ce-mi spui, mă simt tulburat și vreau să mă retrag puțin să văd ce se întâmplă și revin când o să ai și tu o dispoziție puțin mai bună să povestim și să îmi spui ce te doare, fără să arunci cu vorbe urâte în mine. Înțeleg că te-am rănit și sunt dispus să ascult și să înțeleg astfel încât să nu o mai fac, dar hai să ne întâlnim la mijloc și să avem în vedere binele relației, să ieșim un pic din noi depășind dimensiunea egotică și, cu compasiune, să ne înțelegem unul pe celălalt atât cât putem, dar și pe noi înșine ca să nu existe trădare de niciun fel. Nici trădare de sine, dar nici trădarea celuilalt și a iubirii.”



Așa cum a exclamat pacienta mea că ea poartă în sine toate acele caracteristici, să conștientizăm și noi că putem juca orice rol, dacă viața ne pune în anumite situații și să privim cu mai multă compasiune oamenii pentru că pacea, iubirea și împlinirea sufletească nu sunt date de acuratețea cu care punem diagnosticele – de cele mai multe ori ele generează distanțare, ci de felul în care te face să te simți un om și cum îl faci tu să se simtă.



Pentru relații satisfăcătoare, pe cât posibil, vorbiți cu și scoateți la lumină cea mai bună versiune din fiecare.